Harald Siegmund, condamnat în procesul scriitorilor germani, descris de colegul său de celulă Nicolae Steinhardt

Harald Siegmund, condamnat în procesul scriitorilor germani, descris de colegul să de celulă Nicolae Steinhardt

Apreciat scriitor de limba germană și pastor evanghelic în satul Batiz, Călan, la momentul arestării sale, Harald Siegmund a cunoscut, la fel ca Traian Dorz, abuzuri ale regimului totalitar. Pe 19 septembrie 1959, prin sentința nr. 342 a Tribunalului Militar Brașov a fost condamnat cu unanimitate de voturi, prin aplicarea art. 209 pct. 2 lit. a şi b aliniatul penultim Cod Penal, la 10 (zece) ani muncă silnică şi 5 (cinci) ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale.

Alături de el au mai fost condamnați în același proces alți patru scriitori de limbă germană din Romania: Andreas Birkner, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg și Hans Bergel. Din lotul celor 5, Harald Siegmund a primit cea mai mică pedeapsă.

Procesul din 1959 al scriitorilor germani s-a desfășurat în orașul Stalin (astăzi Brașov), loc puternic afectat, ca alte centre industriale, de noua putere. Martorul principal al acuzării a fost Eginald Schlattner, condamnat la rândul său, în noiembrie 1959, la doi ani de închisoare corecțională cu interdicție civilă pentru „tăinuirea delictului de înaltă trădare”

Cum rezultă din diverse cercetări publicate în volume sau reviste științifice, complexitatea acestui dosar „a fost rezultatul faptului că Securitatea a încercat să dovedească vinovăție membrilor lotului prin interpretarea textelor lor literare. Această complexitate a creat mari dificultăți ofițerilor de Securitate care au fost nevoiți să apeleze la serviciile unei comisii de experți care au interpretat textele literare ale celor cinci membri ai lotului.”.

Pe 3 august 1955, printr-un ordin al Direcției Generale a Securității de la Bucureşti se cerea Direcției Regionale din orașul Stalin identificarea şi lucrarea informativă a scriitorilor germani din oraş. Se apreciază că acesta ar fi putut constitui un punct de plecare al viitorului proces.

Citește și Traian Dorz, hăituit de securitate la Călanul Mic

Ca urmare a unei serii importante de note informative, se arată, „regionala de Securitate Stalin deschide inițial un dosar de verificare informativă de grup în 30 iulie 1958, iar în 1 octombrie 1958 dosarul de verificare informativă de grup se transformă în dosar de urmărire informativă de grup «privind Hans Bergel» şi ceilalți membri ai lotului.”

În anul 1962 au fost eliberați din închisoare Harald Siegmund și Georg Scherg, ca după doi, în urma decretului de amnistiere cu numărul 411, emis în luna iulie 1964, să fie eliberați ceilalți: Andreas Birkner, Hans Bergel și Wolf von Aichelburg. În anul 1968, prin Hotărârea 37 a Înaltei Curți de Justiție, cu toții au fost reabilitați și declarați condamnați pe nedrept din cauza mărturiilor mincinoase date de Eginald Schlattner, care în romanul Mânușile roşii, publicat în anul 2000, abordează literar tema trădării şi a vinei.

Născut pe 19 martie 1930 în Brașov, ca fiu al lui Friedrich și Ana, Harald Siegmund s-a mutat la scurt timp după absolvirea studiilor teologice în Batiz, Călan, unde a fost pastor între 1954 -1958. A debutat cu versuri în revista Volkszeitung, la vârsta de 27 de ani, pe când slujea aici. Motivul arestării sate s-ar fi datorat și unor sonete, în manuscris, găsite în locuința sa din Batiz. După eliberarea din închisoare, Harald Siegmund a trăit în Timișoara, în 1972 reușește să plece în Germania, stabilindu-se în München.”

În detenție a fost coleg de celulă cu Nicolae, scriitor, critic literar, eseist, publicist, doctor în drept constituțional, convertit la religia creștină ortodoxă în închisoare.

În volumul Jurnalul fericirii, care „se înscrie între cărțile excepționale ale literaturii române contemporane”, Nicolae Steinhardt îi face o descriere elogioasă fostului pastor din Batiz.

Citește și Petru Șinca, o personalitate locală uitată

„Bruder Harald Sigmund – căci așa îl cheamă, îndeajuns de Wagnerian – se dovedește dintr-odată a fi minunea aceea pe care pușcăriașului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prințului de Conţi unde se servește le the â l’anglaise, mereu zâmbitor și demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipa să învețe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou.

Un asemenea om îți dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezența unuia ca el, o crâncenă vrăjmășie față de vremurile de astăzi şi împotriva democrației din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi? dacă nu-ți place ia-ți mașină mică! nu ți-ar fi rușine să-ți fie, nu că-i ieftin un leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şi târâtoare. Uite că poate însemna viața şi altceva decât supremul ideal al menținerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui.”

Localitatea Batiz, în care a slujit scriitorul, poate i-a fost predestinată, dacă ne gândim că aici își are originea primul poet creștin, Gheorghe Muntean sau că este satul care la „adoptat” pe Opriș Ioan. Un alt teolog, preotul Petru Șinca, important membru al Asociației Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, la începutul secolului XX, director al Băncii Corviniană din Hunedoara, a trăit și slujit în Batiz.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *