Poezii de Ioan Evu (Ioan Streian Maxim)

Poezii de Ioan Evu (Ioan Streian Maxim)

Ioan Evu (Ioan Streian Maxim), premiat la mai multe concursuri de creație anterior anului 1990, cu versuri publicate în presa locală și în reviste literare cu tradiție, de genul Luceafărul sau Ramuri, publicație care l-a chiar premiat în 1983.

La debutul său în presa literară, Cătălin Nicoară l-a descris astfel: „La porțile metaforei bate sufletul unui tânăr. La porțile sufletului bat arderile de gând ale unui ucenic al luminii. Ioan Streian Maxim vine din spațiul miraculos al Streiului încărcat de legendă și contemporaneitate, alăturându-și glasul și gândurile corului de poeți din această parte de țară. Pentru limpezimea și armonia poemelor lui, pentru sinceritatea din ele și pentru încrederea mea în viitorul lui poetic, îi urez bun venit și vi-l recomand”.

Statui

Cu fruntea rece, stoarsă de sudoare,
în Hunedoara-s vechile statui,
coloși de piatră – zeii nimănui –
cu ochii orbi curgând spre înserare

Din fluxul vârstelor pierdute-n sânge
mă strigă fluiere ascunse-n vad…
Ah! Clipele din Orion cum cad!
Iar printre statui singurătatea plânge.

Vârsta de fier adulmecă în mine,
zodii străvechi adulmecă domol,
printre statui e liniște și gol,
sufletul meu se-nalță din ruine!

Calea lactee

Acum îmi pare mai simplu ca înainte
oamenii rătăcesc căutând în ochii fântânilor
secretul împărțirii cercului
în douăsprezece luni inegale
păsările rătăcesc de la sud la nord și îndărăt
descoperind și ele împărțirea
jumătății de cerc în două sferturi egale
inegal și egal
egal și inegal drum liber către Calea-Lactee…

Scrisoare către Nefertiti

În seara aceasta vreau să-ți trezesc nostalgiile,
cu buzele arse de dogoarea secolelor, te chem,
vino, căci frumusețea și-a ascuns fața,
nimeni nu ne mai mângâie.
Ploaia nu mai sărută papucii faraonilor,
piatra nu mai zornăie prin geamurile
prăfuite ale hagiografilor
și pisicile nu mai ling sângele din apropierea jertfelor,
vino căci alte gânduri ne poartă imaginația,
gânduri având înfățișare de ciuperci înfășurate
în radiații, mult mai repezi ca sunetul,
explozive, dar găunoase, asemeni ochilor melcilor marini.
Frageda copilărie și-a întins aripile,
ca marginea unei frunze răsucite în arșița orelor primare,
jinduim după timpul rostirii adevărului,
singurătatea umple golurile inimii, iar inima bate
ritmul căderii Ierusalimului…

Revedere

Acum, în straie vechi mă-ntorc la tine
Pădurea mea, când anii au trecut…
Sunt eu, acel hoinar crescut
la umbra ta, în zumzet de albine.

Așa te știu, cetate foșnitoare
cu ape limpezi, clare de izvor,
din flori de tei miros îmbietor…
cu fala ta de păsări călătoare!

Iar eu, în straie vechi mă-ntorc la tine,
vin după ani pe care i-am risipit…
aduc în tolbă nimbul ofilit
și toată jalea adunată-n mine.

Sonet la moartea hamalilor

Tu știi că astăzi vor muri hamalii,
în elegia nouă sau mai mult,
îndurerați vor țopăi canarii
dar cine face actele de cult?

Niciunul din ciocanele luminii
nu va lovi în chipul plâns,
îndurerați vor lăcrima ciulinii,
dar cine plânge oare dinadins?

Vai, cât de străine ne sunt toate
nouă risipiții zilelor târzii,
doar morții înțelegându-ne, se poate…
iar noi nu știm pentru că suntem vii.

Tu știi că astăzi vor murii hamalii
și cel mai mult s-or bucura groparii.

Sonet Candorii

Noi suntem ofranda care va pieri,
sângerând în sârme, hohotind în glod,
mineralul sânge iarăși va stropii
cămașa pestriță dintre sud și nord.

Desenau catarge mai demult copiii,
mai credeau în unda duselor corăbii…
astăzi iahturi oarbe cu blazon hieratic
dănțuie crustate-n fildeșul din săbii.

Azi, tulburătorul spațiu de metal
larg drapat în valuri negre de mătasă,
ne ucide visul. Râul ancestral
seacă-n fumul galben de pucioasă.

Unde sunt copiii, cine va rămâne
să zâmbească vesel zorilor de mâine?

Poem însângerat

Ca lama unei săbii de Toledo
poemul meu însângerat
pulsează peste înmărmuritul ochi al secolului,
încrucișate săbii veghează
dimineața intrării în veșnicie
a domnului Lorca Garcia…
și tu Granada, nume răstălmăcit de șase limbi
ai fost martora cu rănile deschise

Revolta într-un veac de căutări

Mi-e foame, Doamne, o foame seculară
în primăvara asta cu noroi,
destul am ros nădejdea selenară,
destul m-am amăgit trăind în doi.

Am petrecut destul în neființă,
în gerul serii, aburul din munți.
Am respirat atâta necredință
și m-am ascuns în ridurile din frunți.

Destul în aripi am căutat refugiu
ca-n limpezimea pură să respir,
zilele trec… se scurg către postludiu
în simfonia vechiului Nadir…

Mi-e foame, Doamne, o foame seculară
căci de un veac tot caut fără leac…
și mi-amăgesc penița cu cerneală
ca Penelopa amăgind un ac!

Ulmul

Am auzit o noapte-ntreagă ploaia
cum mi-a căzut prin umeri și frunziș,
ea a spălat și vechile deprinderi
și a stârpit năravul bătrânesc,
…am auzit lumeștile amaruri:
știind că plânsul și durerea-s nebunie
m-am dezbrăcat de ele ca femeia
ce-și lasă lângă cadă lenjeria.
Doar vântul suflă, rătăcind prin frunze,
oamenii îi spun zmințit și orb,
iar mie-mi zic: zvârlit pe-o cotitură!
Am auzit o noapte-ntreagă ploaia
cum mi-a căzut prin umeri și frunziș,
ea a spălat și vechile păcate
și a stârpit năravul bătrânesc,
dar eu mă leapăd de necaz
și ură și lacrimile ploii le aștern…
Cei tineri bine e să înțeleagă:
din trunchiul meu o luntre se va face
și mult prea vesel voi pluti pe ape.

Speranța… un cântec

Parcă trăim în lumi diferite,
lumina răzbate cu greu prin eter,
purtăm suferința în palme de ger
și-ascundem iubirea-n grădini cu vise.

Rămânem tot singuri
în timpul neînvins!
Oh, totul, copilă, viața e o clipă,
speranța?… un cântec
ce-și frânge aripa
în veacul himeric scăldat în abis.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *